Mitocanul international si-a dat mana cu mitocanul national

 

Dan Puric, „Marele Mut” (aşa l-au numit chinezii) a cărui expresivitate uluitoare

înnobilează străvechea artă a pantomimei, este un vorbitor extrem de nuanţat,

pe suportul unei gândiri surprinzătoare şi complexe. De aceea, mai mult decât

orice consideraţie din afară, pe Dan Puric îl definesc cel mai bine propriile fapte

şi propriile vorbe.
Această formidabilă locomotivă de imagine a României n-are probleme cu

atingerea performanţei, ci cu obţinerea diurnei. Din fericire pentru noi – şi

din nefericire pentru trepăduşii pseudoculturii – Dan Puric este (încă)

tânăr, puternic şi extraordinar de motivat în ceea ce face. Luptă singur

pentru promovarea “brandului România”, deşi nu e luat în considerare

de proiectele MCC.

“Capitalismul de grotă nu are nevoie de cultură”

Un interviu cu Dan Puric, dacă eşti acordat pe frecvenţa lui de emisie, devine, în mod

fatal şi fericit, o tulburătoare maieutică despre adevărurile fundamentale ale lumii în

care trăim, văzute de pe scândura scenei pe care trudeşte. “Când faci un bine pentru ţară

– spune el – nimeni nu-l recunoaşte. Este ca într-o caricatură dintr-un ziar franţuzesc:

o mamă scapă copilul din braţe într-un râu. Un tânăr, care se afla pe acolo, îşi riscă viaţa,

sare în râu şi salvează copilul. Vine mama copilului şi, în loc să-i mulţumească

salvatorului, îl întreabă: . Ei bine, asta mi se întâmplă mie de 20 de

ani, cu autorităţile din România: mă întreabă de bască. Şi-mi dau diurna după ce mă

întorc din străinătate. Ba îmi mai şi scot ochii că mi-au făcut o favoare, lăsându-mă să

plec, să joc la Teatrul Regal din Anglia”.

-V-aţi raportat vreodată la dimensiunea economică a actului de creaţie artistică pe care îl comiteţi?


-Înainte de toate, trebuie făcută o trecere în revistă a schimbării de context istoric. Este

evident că, după 1989, teatrul, arta în general, a funcţionat conform statutului impus de

ghetoul neocomunist: ca o instituţie de supravieţuire. Elementul de viaţă era nul. În acest

sens, trebuie să ne gândim la două etape: până în 1989 şi după 1989. Până în 1989,

destinul profesionalismului şi al valorii era cel al monopolului ideologic. Puterea politică

fiind monocefală, confisca valorile, pentru a se legitima prin ele, le instrumenta în scopuri

ideologice, propagandistice, pe ideea de naţionalism comunist sau de comunism pur şi

simplu.

-Naţionalismul comunist nu e cumva o aberaţie, o struţo-cămilă? Căci, se ştie, comunismul este…


-…..în esenţă cosmopolit, internaţionalist, iar naţionalismul ţine mai mult de doctrinele de dreapta…
Cei care au inventat comunismul l-au făcut iniţial internaţionalist. Pe parcurs li s-a

stricat jucăria şi s-a ajuns la naţionalismul de tip comunist, care este diferit de

naţionalismul creştin-ortodox sau cel de tip masonic.

-Adică la un naţionalism “de partid şi de stat”…


-Exact. Aici, condiţia artistului era una de lagăr. El era folosit pentru a preamări, pentru a lăuda.

Doar zona de divertisment era ceva mai liberă, dar şi aceea era cenzurată. Asta nu

înseamnă că, în aceste condiţii, nu s-au produs opere de artă, chiar în zonele de cenzură.

În clipa în care, în 1989, s-a spart zidul şi am intrat în neocomunism, iar “eşalonul doi” a

devenit mafie, forţă economică, n-a mai fost nevoie de propagandă prin sectorul artistic.

Valoarea a fost lăsată de izbelişte, nu mai prezenta nici un interes, căci capitalismul de

grotă nu are nevoie de cultură.

 

“Haimanalele politice n-au avut nevoie de legitimarea prin artă”

S-a întâmplat atunci un contrafenomen care ţine de antropologia culturală: tot ce a fost

pseudo-cultură înainte de 1989, tot ce a fost de proastă calitate (“Cântarea României” de

exemplu, dar nu în totalitatea ei, căci s-au petrecut acolo şi lucruri bune), a ieşit la

vedere, s-a cristalizat şi a creat o piaţă. O piaţă falsă, o piaţă a nonvalorii.


-A amatorismului?

-Nu, nu a amatorismului, pe care nu e bine să-l jignim, căci el reprezintă o fază a

dezvoltării artistice. Şi eu vin din zona aceea. Aici e vorba de o piaţă a nonculturii.

-Caracterizaţi în câteva cuvinte noncultura.


-Promiscuitate, pornografie, kitsch.

Ce s-a întâmplat cu valorile culturale? Cum au supravieţuit?


-Cum spuneam, oamenii noştri politici – haimanalele politice, de fapt – n-au mai avut

nevoie de legitimarea prin artă. În aceste condiţii, marii artişti, dezamăgiţi şi deprimaţi,

s-au retras în instituţii bugetare, cu economii de tip primitiv, în care toată lumea este

egală. În zona de subzistenţă economică, mai exact. Iar în zonele performante, de

televiziune să zicem, au apărut oameni de calitate îndoielnică din toate punctele de

vadere.

-România e vinovată în totalitate de ce i se întâmplă pe acest spaţiu al culturii?


-Nu putem să aruncăm această vină numai pe spatele României, pentru că procesul de

mitocănizare e internaţional. “Familia Bundy”, sitcomurile, toate cultivă instinctele

gregare. Mitocanul internaţional şi-a dat mâna cu mitocanul naţional. Mai există şi o

problemă de antropologie culturală: nivelul cultural al unei ţări are legătură cu gusturile

conducătorilor politici şi ale liderilor economici. Ei bine, aceşti lideri, cei din ’90 încoace,

vor manele, de fapt cultură de tip manea. Să nu se înţeleagă că aş avea ceva cu maneliştii,

căci nu existenţa acestui tip de noncultură este problema, ci frecvenţa şi întinderea apariţiei

lor la televizor, în zona divertismentului de proastă calitate, a băşcăliei, care a luat locul

umorului.

“După 20 ani de imbecilizare, calitatea este respinsă”


-Care este, de fapt, diferenţa dintre băşcălie şi umor?


-Înainte de ’89, un Toma Caragiu sau un Amza Pellea practicau umorul, care este o valoare a

inteligenţei. Ca orice act artistic –vorba lui Heidegger – umorul te trezeşte din rutină. La noi

el a fost o armă de apărare şi de rezistenţă. Umorul are dimensiuni sacre, spre deosebire de

băşcălie, care desacralizează totul. Băşcălia este de tip ateu, neantizant, ea îşi bate joc de

orice fel de valori şi repere. Acest sistem demolant al valorilor, care aparţine omului mic, a

ieşit în faţă. Şi atunci a început să se creeze pe bandă rulantă doar acest gen de divertisment,

invocând ratingul. Ceea ce este un fals, atâta timp cât excluzi alternativa.

 

-Telenovelele fac parte din categoria incriminată?

 

-Telenovelele sunt specifice lumii a treia. Ele sunt nocive chiar şi pentru actori. Eu nu-mi

acuz colegii, Doamne fereşte, pentru că săracii nu mai au unde să-şi practice meseria.

Acceptă aşadar să joace în telenovele, amestecându-se cu amatorii. E ca şi când un

neurochirurg ar avea mâna dreaptă un brancardier, care mai e şi murdar pe mână. Imediat se

face infecţie. Prin analogie, aşa ajungi să vezi un actor profesionist înconjurat de doi-trei

amatori. Şi ştiţi ce se întâmplă? Profesionistului îi scad reflexele, are loc o contaminare

inversă şi toţi actorii par amatori. Revenind la noncultură în sensul larg, efectele ei sunt

dezastruoase în timp pentru consumatori. Hrana aceasta surogat devine din ce în ce mai

agresivă şi aproape o chestiune de şantaj. După 20 ani de imbecilizare, dacă oferi calitate,

ea este respinsă, căci între timp s-a creat dependenţa. Vorba lui Socrate: piaţa este plină de

lucruri de care n-am nevoie. Acum consumatorii au false necesităţi, false determinări.




“Au făcut din cultură un fel de rezervaţie”

-Spuneaţi ceva de alternative. Unele televiziuni au programe culturale.


-Este doar o mimare a alternativei. Şi când spun asta mă gândesc la TVR Cultural sau

TVR Internaţional care sunt nişte catastrofe. Ei, săracii, nu înţeleg că actul de cultură

este un organism plin de vitalitate şi nu ştiu să lucreze cu aşa ceva. Au făcut din cultură

un fel de rezervaţie, un muzeu. Cultura înseamnă coeficient de putere naţională. Să ne

uităm puţin la ţările civilizate. Şi acolo este o luptă acerbă între structurile de market şi

cele culturale. Şi totuşi, cu excepţia unor canale super-elitiste cum este Mezzo, ei

reuşesc să-şi managerieze inteligent potenţialul cultural, performanţele culturale, pe

care le “injectează” în programele şi emisiunile Tv, alături de alte emisiuni, unde cultura

funcţionează mai bine decât izolată. La noi programele culturale sunt îngheţate şi

convenţionale…


-Ca la un parastas…


-Chiar aşa. Şi-atunci, omul de cultură, artistul, care este viu, n-are unde să se ducă: la

muzeu nu vrea, în partea cealaltă nu-l primeşte nimeni.


-V-aţi confruntat cu această situaţie?


-Bineînţeles. Eu am filmat la BBC, la RTL, în Anglia, în Franţa, peste tot, cu spectacole de

pantomimă. În România nu am apucat să intru în nci o televiziune. Nu m-a primit nimeni,

nici chiar în Televiziunea Română. Şi n-o spun ca să mă plâng, vă răspund la întrebare.


-Poate n-aţi insistat destul…


Ba da. M-am înscris inclusiv la concursul de scenarii. Dar, vedeţi dumneavoastră, ei mă

consideră tot out-sider, n-am fost ales. Au pus tot murdăriile lor ieftine, care le ilustrează

perfect natura inferioară. Pentru că oamenii superiori sunt responsabili. De exemplu,

dacă un om ajunge director al unui teatru naţional, sau al unei televiziuni naţionale, el

este responsabil faţă de naţiunea respectivă. Şi toată strategia sa managerială trebuie să

ţină seama de această exigenţă majoră, a interesului naţional.

“Există două culoare de jogging către cimitir”


-Ce strategie culturală ar trebui aplicată în România?


-O politică a certitudinii. Eu nu fac exerciţii socratice asupra mamei mele. Pe de altă parte,

cum să faci exerciţiu de democraţie în valorile naţionale, punând-o pe Mădălina Manole

alături de Noica sau Eminescu? Henry Coandă a spus că avem atât de multe genii că putem

da cu împrumut. Este o certitudine. Iar certitudinile încep cu conştiinţa. Am fost debusolat pe vremuri,

când un secretar literar de la Iaşi mi-a spus că Eminescu a fost şi poet. “Cum ŞI poet?” –

l-am întrebat eu, indignat. “Păi da, mă, că a fost mai întâi o conştiinţă”. O afirmaţie care

face cât toată istoria literaturii a lui George Călinescu.


-Ce perspective avem să ieşim din situaţia în care suntem acum?


-Ştiţi ce coeficient de inteligenţă şi de talent are poporul ăsta? Vă rog să mă credeţi,

pentru că vorbesc în cunoştinţă de cauză, în două săptămâni Televiziunea Română poate

deveni, în materie de divertisment, cea mai performantă din lume. Ceea ce, evident, nu

se va întâmpla, din cauza acestei dictaturi a nonvalorii.
Dar vine o generaţie foarte bine înarmată genetic împotriva acestor rechini, care le va

pune mari probleme peste 10-15 ani. Asta este, în cultură depunerile sunt lente. Mai ales

că acum avem o şcoală de teatru distrusă, o ciupercărie de academii de teatru din care

actorii ies fără pregătire şi fără perspective… În momentul de faţă există două culoare de

jogging către cimitir: pensionarii, care sunt morţi de vii, şi tinerii, care sunt deja

pensionari.


-Există alternativa emigrării…

 

-Da. Şi asta este, de fapt, criza tineretului de la noi: din zece inşi nouă pleacă afară. Iar

problema este că ei nu pleacă din cauza banilor, ci din cauza imposibilităţii de a se

manifesta. Această criză a potenţialului care n-are unde să se manifeste, a fost creată de

nonvalorile iresponsabile din România, care nici măcar nu-şi pun problema ce face

tineretul după ce termină şcoala. Iar reacţia acestuia de a pleca, este corolarul replicii

vulpii din “Micul prinţ”: “Dacă vrei să fim prieteni, îmblânzeşte-mă, educă-mă. Dacă m-ai

educat, eşti responsabil”.


-Deci, încă o dată, există o soluţie de supravieţuire?

 

-Noi, ca popor, pentru a supravieţui, trebuie să ne retragem în munţi – în cultură.

Altfel ne calcă gorilele cu Jeep-ul…..

 


SURSA:  MIRON MANEGA

 

 

 



 

S-ar putea sa iti placa si...

Pin It

One thought on “Mitocanul international si-a dat mana cu mitocanul national

  1. Dan Puric este un om minunat si un artist desavarsit. Este o reala placere sa ii urmaresti spectacolele si sa ii apreciezi munca. Felicitari pentru acest articol!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *