Locul I la concursul de eseuri

O eleva “de moda veche”, cum nu credeam sa mai existe pe bancile scolilor din Romania!

Gina Camelia Roman:

ROMÂNIA MEA: „ŢARA CONTROVERSELOR!”

ELEVĂ ÎN CLASA A X-A.

LOCUL ÎNTÂI DIN 52 DE PARTICIPANŢI. CÂŞTIGĂTOAREA CONCURSULUI DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

“Mi se spune că sunt un copil îndrǎzneţ aflat pe treptele maturizǎrii… Frumoasă caracterizare… Mă simt cuprinsă de un vârtej analitic şi mă gândesc că aş putea sǎ decupez scurte fragmente de viaţă autentic românească, într-o dimineaţă frumoasă de vară. De comun acord cu gândurile mele, mai ridic odatǎ binoclul şi privesc în zare pentru a da frâu liber vocii interioare. Astfel, privesc la România, aceastǎ ţarǎ teribil de simplǎ şi frumoasǎ, trecutǎ adesea prin focurile unor rǎzboaie, despre care am învăţat la istorie că nu au fost întotdeauna ale ei, aclamatǎ şi blamată şi oacheşǎ, cu oameni care visează să trăiască în altă ţară. Iluzoriu? Nu ştiu ce să zic de la înălţimea celor 17 ani ai mei…

Este ţara mea, ţarǎ scǎpatǎ din mânǎ ce se îndreaptǎ spre un declinul sadic creat de propriile mentalitǎţi? Ar fi absurd sǎ pun aceste cuvinte pe umerii numelui de România? Nu, eu nu sunt în mǎsurǎ sǎ învinuiesc ţara pentru nimic ci doar sǎ atrag atenţia cǎtre „umilul” megieş român.

Este cert faptul cǎ într-o zi voi putea pǎrǎsi aceastǎ ţarǎ… Privesc, stagnez dar nu, stingher ca un fobist aflat în faţa propriei uşi fǎrǎ cheie… Cutez a-mi părăsi ţara şi a începe viaţa într-o ţarǎ perfectǎ? Este România o ţară perfectă? Cum ar arăta o ţară perfectă, cu oameni perfecţi? România este locul unde am crescut, am împǎrţit bucurie, tristeţe, am învǎţat sǎ iubesc, sǎ dau frâu liber imaginaţiei, sǎ cred în forţele proprii, sǎ mǎ exprim, sǎ ajut, sǎ caut rǎspunsuri, sa ignor, sǎ sper ca într-o zi eu cu un grup de oameni asemeni mie vom putea pune baze solide într-o ţarǎ ierarhic magnifică, iar spectacolul proastei imagini va înceta.

Mă simt prinsǎ în mrejele ţării care, cu o ultimă sforţare, încearcă să mă ademenească prin masivele ei înzǎpezite iarna, prin adierea florilor de primavarǎ, cu aerul ei de fecioară adormitǎ de bogǎţia verii şi dezmierdată de o bǎtrânǎ toamnǎ târzie, traversată dinspre vest spre est de zonele întinse de câmpie cultivatǎ cu sapa şi cu calul, de oameni care s-au chinuit să-şi dea un rost propriei vieţi. Purtǎm cu noi veacul frumuseţii, a dorului de drumeţii, a muncii obositoare de la câmp care nu curge parcă prin vene deşi glasul biroului şi ora 7 pândeşte perfid… De undeva, din inima ţării se aude tulburător imnul în culorile sfinte de curcubeu, tricolor al unui popor ce pe zi ce trece uitǎ sǎ trǎiascǎ, având un cult al acumulării de traume. Probleme sau pǎreri tardive, puse faţǎ în faţǎ cu românul, se aud ca dintr-o crevasă: avem facilitǎţi insuficiente, fonduri inexistente, tinere talente distruse de piţipoance cu sex appeal, faptul cǎ pentru clasa politicǎ suntem simple instrumente de vot cu propuneri indecente, dacă indecenţă înseamnă echivalenţa vot – peşte congelat, cǎ noi deşi nu avem suficiente case… construim monumente, cǎ bunele maniere par a se gǎsi la intelectuali sau în aparenţǎ la cei cu portofele nepurtate în buzunar, presiuni cǎ la capǎtul sǎrǎciei se aflǎ viaţa, clubul, luxul. Cumplit este faptul cǎ fiecare dintre noi avem idealuri şi sentimente, suntem o întreagǎ naţiune ce ne cǎutam valori şi încă îndrăznim să sperăm că vom trăi o viaţǎ care sǎ nu se transforme în tipul de hranǎ fǎrǎ condiment.

Aş vrea să cred că, orice curs vor lua lucrurile, România este în noi, totul ţine de noi, redresarea ţine de noi, că le suntem datori celor care au luptat de veacuri pentru fiecare palmă de pamânt. Aş vrea să se trezească în noi spiritul civic şi să ne gândim că nu am putea privi altfel România decât locul unde copiii sunt învǎţaţi sǎ vorbeascǎ româneşte, sunt educaţi şi purtaţi de mânǎ în grǎdiniţe, apoi la şcoalǎ.

Dacǎ m-ar întreba cineva de unde sunt, cu siguranţǎ aş şti sǎ rǎspund: din Vaslui, de pe o stradǎ anume, locuiesc într-un bloc, fost gri, actualmente colorat fǎrǎ nicio noimǎ, colţ cu maneaua vecinului de la parter şi cu bormaşina celui de la 3 care sparge şi meştereşte de cel puţin un an. Mǎ uit în oglindǎ analitic, cred cǎ arǎt bine, pǎrul îmi cam face figuri, dar deja nu-l mai iau în seamǎ. Cobor scǎrile prudent, mi-e teamǎ sǎ nu alunec, a spǎlat proaspǎt femeia noastrǎ de serviciu. La capǎtul culoarului deja zǎresc aceleaşi siluete, vecinii mei care ascultǎ muzicǎ pusǎ în casǎ de afarǎ. Încerc să-i ignor, aşa cum ignor şi replica de fiecare zi a mamei, mama nu se poate abţine sǎ nu exclame „Ce dracu or face ǎştia toatǎ ziua în faţa blocului? Alţii de vârsta lor au şi copii. Mai târziu îţi dau în cap pentru o bucatǎ de pâine!” În naivitatea ei, speră… să nu ajung şi eu ca ei.

Înaintez spre ieşirea din scarǎ. Vali, un urecheat ciudat, mǎ salutǎ zâmbind cu gura plinǎ de seminţe. Schiţez un zâmbet, mǎ mai întreabǎ ceva, dar nu mai aud ce, nici nu mai doresc sǎ aflu, dar le simt privirea fix pe fundul meu. Brusc, mǎ întreb dacǎ vreunul o fi avut în viaţa lui emoţii la românǎ sau s-o fi strǎduit la matematicǎ. Îmi vine un gând şi mai ciudat în minte. Cum or fi arǎtat când erau bebeluşi, moi şi pufoşi. Ce aşteptǎri o fi având de la ei nişte mǎmici nedormite? Unde, pe ce scarǎ a societǎţii ar trebui sǎ-i aşez? Sunt scursuri, sunt plevuşcă? Or fi, dar sunt români, la fel ca şi mine! Asta nu pot ignora. Ce şanse primesc ei şi de la cine? Ce şanse primesc eu şi de la cine? Prin urmare, eu am un reper, eu cea dintr-o familie obişnuitǎ, ei – din familii la fel de obişnuite, ca şi mine! Lǎsati de capul lor, au alte repere… Eu, de pe strada X, din blocul X ca şi ei, eu din Vaslui, ca şi ei, eu din România ca şi ei… Din România mea şi din România lor…

Mergând spre şcoalǎ, mǎ gândesc brusc la ce aş vrea sǎ mǎ fac când voi fi mare. Mesajele primite sunt cel puţin bulversante: „Şcoala româneascǎ scoate tâmpiţi”! Oi fi şi eu unul dintre ei? Cu siguranţǎ! „Medicii din România sunt cei mai slabi din Europa şi e la modǎ sǎ te tratezi în strǎinǎtate”… Toate fetele de vârsta mea vor sǎ se facǎ modele sau… nu ştiu… Ceva care sǎ le aducǎ mulţi bani şi faimǎ.

Îmi atrage brusc, deodatǎ, atenţia un afiş publicitate rupt. Încǎ se mai observǎ zâmbetul „ca pentru pozǎ” al celui care promitea ca şi alţii… marea cu sarea! Mǎ întreb, n-o fi şi el un produs al şcolii româneşti. Dacǎ da, avem acelaşi numitor comun, eu şi cu domnul din afişe, suntem tâmpiţi. De ce aş vota un tâmpit?

Drumul cǎtre şcoalǎ e un spectacol cotidian. Îmi propun mereu sǎ vǎd ceva, o pǎrticicǎ din ţara asta. In acest moment vǎd o femeie cǎrând o sacoşe, însoţitǎ de soţul care fumeazǎ o ţigarǎ… şi simt brusc că nu mai vreau să mă gândesc la nimic…”

S-ar putea sa iti placa si...

Pin It

5 thoughts on “Locul I la concursul de eseuri

  1. E greu, dar să nu te temi. Tu ai avut norocul să câștigi o competiție și ai devenit vizibilă. Cred că mai sunt o grămadă de copii frumoși care nu au avut nici măcar norocul de a afla de vreo competiție, necum să participe, necum să câștige și să devină vizibili și astfel să stabilească vreun dialog, vreo comunicare. Acei copii stau și acum neștiuți, undeva. Nu numai că de ei nu știe nimeni, dar, în consecință, nici nu li se adresează nimeni. Și tac, acolo. Este extraordinar de frumos ceea ce ai spus tu în eseu, cu mult talent, desigur, dar numai talentul indiscutabil n-ar fi fost de ajuns pentru asta. Ceea ce ai spus tu acolo, dincolo de experiențele confirmatoare ale cotidianului nostru de oameni născuți în alte timpuri – mai timpurii – sunt și cuvinte și atitudini de îmbărbătare pentru generațiile astea trecute și petrecute care n-au fost capabile să se achite onorabil și eficient (și nici demn!), din punct de vedere istoric, de sarcinile ce le reveneau ( chiar dacă, atunci când scriai, tu nu la asta te-ai gândit!). Din această cauză țara în care voi ați deschis ochii curioși arată așa, pentru că vreo câteva generații dinaintea voastră au fost terciuite. Ce să facem noi, prăpădiții , care nici măcar exercițiul comunicării nu-l aveam? Ce să vă oferim noi,bicisnici și îngenunchiați de spaima de a nu fi auziți vorbind? Uite, asta v-am oferit!
    Să nu te temi, fetiță frumoasă de 17 ani! Și viața, și țara asta sunt ale tale! Poate acum le stăpânesc alții, sau cel puțin așa pare, dar nu de drept; tu cu toată generația ta să vi le luați înapoi!
    Ai descris extraordinar în eseu contextul, subînțelegându-se substanța, din asta. Blocurile, urechiații, semințele, vecinii, etc. Să nu te sperie bărbatul cu țigara, în mod cert nu va fi experiența ta. Nu face așa Dumnezeu, niciodată! Tu vei fi iubită și vei izbuti; nu vei căra tu sacoșa, în lumea ta ce urmează, pentru că vei fi ferită de asta. Să ai încredere, chiar dacă ești nerăbdătoare. Numai atât să ai grija, numai de atât să nu uiți : împreună cu băiatul acela fericit și cu copiii voștri frumoși, să vă luați țara înapoi, să nu le-o lăsați lepădăturilor lătrătoare care astăzi fac legea, pentru că nu este a lor : de generații și de generații în urmă țara asta este a voastră, după lege, sânge și limbă. Și dacă veți reuși să vă constituiți într-o generație, cu acei copii neștiuți și mai puțin norocoși, ceea ce noi, rămășițele toropite ale veacului, n-am reușit, veți izbândi. Să n-aveți nici un fel de reținere și să nu dați nici doi bani pe noi, dacă ne vom împotrivi atunci când vă veți cere țara înapoi.
    Luați-o, că a voastră este!
    Cu multă dragoste și profund respect,
    Dan Arhire,
    Revista La Drum

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *