O poveste cu latei

Îmi aduc aminte că…
Prin ’69, stăteam într-o garsonieră minusculă… într-un bloc situat „la Pache”, adică lângă rondul de la Izvorul Rece, aflat la întretăierea bulevardului Dimitrov cu bulevardul Republicii din Bucureşti. Aveam prietenă de trup şi suflet o balerină… de nota cinşhpe care îşi făcea „dansul” prin trupa unui teatru de revistă din capitală. Într-o zi mă trezesc cu ea la uşă însoţită de o prietenă de „nota şaişpe”:

– Iubi dragă (ăsta eram eu!), Zizi (săi zicem aşa junei de nota şaişpe) are o problemă intimă tare delicată!
– Auleo! Să nu îmi spui că a rămas gravidă şi trebuie să facă vreo boacănă pentru „a scăpa de plod” că eu nu mă pricep şi nici relaţii cu doctori dubioşi n-am! Era în epoca aur a „decreţeilor”, când fetele rămâneau parcă şi mai abitir gravide decât în alte vremuri istorice, aducându-şi astfel „aportul muncitoresc” la dezvoltarea demografică a scumpei noastră patrii socialiste.
– Iubi, Iubi! Stai, nu te pripi… Nu e vorba de nicio ilegalitate. Alta e problema… Eu ţi-o spun fără ocolişuri. Pe Zizeta o mănâncă tare la păsărică şi se jenează să mergă la doctor… Poţi să o ajuţi tu?
– Pai nu ştiu dragă cum? Eventual să o las în seama Doinei Scărpiniş să o scarpine, spun eu, vroind să fiu spiritual. Doina Cărpiniş, era o talentată dizeuză care cânta la restaurantul Ambasador, şi pe care, clienţii faimosului local o porecliseră Doina Scărpiniş…
– Măi Iubi dragă, ţie-ţi arde de glume! Nu-i vorba de niciun scărpinat, că ăsta poate să-l facă şi singură. Poate îi dai un sfat… că tu le ştii pe toate! Noi fetiţele de la balet suntem mai inocente… nu prea ştim multe.
– Mulţumesc pentru aprecieri, zic eu, umflându-mă-n pene. Zizica, roşie ca focul la faţă, stătea ruşinată, cu privirea în jos. Din când în când se mai atingea, ca din greşeală, cu colţul poşetei pe la părţile sensibile…
– Măi băiatule, nu mai chinui fata! Nu vezi că o mănâncă tare! Iar tu… nu mai face pe mironosiţa, ia arată-i lu’ Iubi unde ai probleme!
Zizel fâstâcidu-se îşi ridică fustiţa, trage de chiloţel în jos şi îmi arată o bucaţică de Africa! Eu, cu o mină foarte serioasă, cu un ochi deschis şi cu unul închis, mă uit expert la bogăţia forestieră a domnişoarei de nota şaişpe.
– Mda, eşti cam iritată! N-oi fi având cumva lăţei?
– Ce-s ăia?
– Păduchi laţi!
– Auleo! Şi cum scap de ei, zise Zizi începând să plângă! Bine dispus, mă pune naiba şi încep să îi spun un banc tematic, fapt care a făcut-o pe tânăra domniţă suferindă să plângă în hohote. Eu sadic şi bravant continui „Deci, de lăţei poţi scăpa în felul următor! Iei o cărămidă, o pisezi până o faci praf, apoi o amesteci cu alcool şi te ungi pe unde te mănâncă. Păduchii se îmbată şi se iau la bătaie cu cărămizi şi… până nu mai rămâne niciunul viu…” Zizi plânge, de se rupea „cămeşa” de pe ea!
– Hai măi fato, nu mai plâge ca o proastă, spune „Nota Cinşpe”… Iubi a vrut să fie spiritual, să te înveselească… Nu e nicio tragedie… Te scapă el de animăluţe!
– Cum o să mă duc acasă în halul acesta? Dacă află tata… mă omoaaaară!

Eu hoţoman, iau o lupă şi cu o figură de expert îi spun foarte serios să îşi dea jos chiloţeii! Executat! Într-adevar, am constatat acolo foarte mulţi mişcători mişunând prin pădure! În cazul unui recensământ poate ar fi fost şi mai mulţi.
– Aşa e, dau eu verdictul… Pe-di-cu-lo-ză! Păduchi pubieni! De unde i-ai luat?
– De la… Mişu!
– Dar cine e Mişu?
– Mişu e actor la… Teatrul de …, în şopteşte „Nota Cinşpe”!
– Văleu! Şi el ştie?
– Nu cred… dar l-am surprins când se scărpina şi el! Nici nu mai vreau să-l vad! Şi iar începe să plângă-n hohote… Cum a putut să-mi facă una ca asta!?

Încercăm să linştim fata din nou, cu mângâieri, cu vorbe bune, cu exemple pozitive, cu speranţe de viitor, că deh, aşa trebuie să facă prietenii… încheind cu tradiţionalul „O să fie bine!”
– Chiar ziceţi că o să fie bine, spune ea printre sughiţuri. O să rămân recunoscătoare toată viaţa!
– Bine, să nu uiţi!
– Fac orice! Prietena mea se uită cam câş la ea… gândindu-se poate: „De ce dracu am adus-o la Iubi al meu…?!”
– Păi, zic eu foarte sigur pe mine, ar trebui nişte gaz şi… trece. Dar pentru asta trebuie să te razi.
– Vai, şi… doare?
– Nu doare, doar ustură puţin.
– Bine, fac cum zici… Credeam că e mai complicat… Ai cumva o lamă?
– Desigur! Până te razi eu dau o fugă la caloriferistul blocului să fac rost de nişte gaz!
– Bine, multumesc!
Îi dau o lamă nouă şi o trimit la baie să se radă. Eu, după gaz la Nea Cutare-caloriferistul… Când revin… găsesc fetele înveselite! Adio lacrimi! Îi dau gazul şi un cocoloş de vată… domniţa intră pudică din nou în baie. Auzim un ţipăt scurt şi din nou plânsete. Ne repezim în baie să-i ridicăm moralul…
– Au ce tare ustură, şi Zizi iar atinge cu vata câmpia proaspăt rasă. Biata martiră, începe să pufăie, să se schimonosească şi să danseze un fel de charleston, ca deh, d-aia era balerină la… (Ei, prea multe vreţi să ştiţi curioşilor la care teatru! n.a.) Sâsâie, pâsâie, gâfâie, ţipă, urlă, dar se freacă cu gaz… cu mult curaj şi elan tineresc. Eu cu prietena mea suflăm precum mistralul spre colinele dezţelenite ale montparnasului pentru a-i mai uşura usturimile. După o vreme se calmează, devine din nou veselă şi relaxată, se îmbracă, îmi dă un pupic pe frunte şi pleacă! Mission Accomplished! Eu, ca un bun samaritean, mă felicit că am putut să ajut un biet om aflat la ananghie.

***
A doua zi mă trezesc cu Zizi la uşă… Singură de data asta! Tot ruşinată şi cu privirea în pământ!
– Tot mă mai mănâncă… spune ea smiorcăindu-se! Dar nu sub burtică, ci între picioare…
Îi spun să dea jos textilele şi… să trecem la „aparate”! Iau lupa – că deh, abia aşteptam să fac cercetări mai amănunţite – şi încep sa o studiez… Africa rasă ca-n palmă… dar în Valea Plângerii palmierii erau înţesaţi cu maimuţe!
– Păi trebuia să te razi şi „acolo”! Altfel nu trece… spun eu compătimitor.
– Păi nu pot, nu ajung, mi-e frică să nu mă tai! Am vrut să o fac acasă dar tata se rade cu apart electric. Şi… dacă rămânea vreun lăţel (învăţase diminutivul! n.a.) prin sita maşinii care mai apoi îşi făcea cuib în barba lui tata. Ar fi fost un dezastru! Mă omora! Şi apoi, nu aveam nici gaz…
– Şi ce propui, ai venit să te rad eu?
– Nu ştiu… mi-e aşa ruşine!
– Păi atunci roaga-l pe Mişu, fac eu pe niznaiu.
– Nici nu mai vreau să-l vad. Mizerabilul! Mă gândesc că… oare nevastă-sa s-o fi scărpinând şi ea!?
– Ohoho, depinde de simbioza dintre ei! Deci ce propui…
– Păi dacă nu spui la nimeni te las să mă razi!
Şi uite asa, am pus-o pe un taburet… în cada de baie şi vorba formaţiei Phoenix: „Hei cancan, cu picioarele-n tavan…” şi am ras-o! Dansul cu gazul l-a mai executat o dată, plângând, ţipând, urlând, gâfâind, pufâind, sâsâind, ş.a.m.d. Iar eu eram de serviciu cu suflatul, şeful vânturilor… cu mistralul, foenul, crivăţul, briza… mai abitir ca un ventilator. Noroc că făcusem ceva înot pe vremuri şi stătem bine cu respiraţia diafragmatică. Fata s-a calmat şi-a pus fustiţa, mi-a dat un pupic pe frunte şi a plecat în pas majestuos, legănându-se ca raţele, precum păşesc suratele balerine. Mi-a făcut cu ochiul, spunându-mi cu subînţeles că ne vom vedea într-o zi. Mi-a lasat cadou chiloţeii pe marginea căzii de la baie. Cred că a vrut să scape de ei… ca să nu mai ducă vreun lăţel acasă!

***
Anii au trecut… „Nota cinşpe” m-a părăsit cu regrete… după ce s-a măritat cu un veteran italian locuitor al mafioticei Sicilii. Pe scrupuloasa Zizi nu am mai întâlnit-o „face to face” precum zice englezul, de la ultima bărbereală. Am văzut-o însă de câteva ori pe scenă dansând în spectacole. În sală era prea întuneric să-mi poată vedea privirea, i-ar telepatic nu puteam să-i trasmit ceea ce găndeam. În culise nu intram din principiu.

După un timp… eu am emigrat spre ţările calde şi uitată a fost această poveste pentru mai bine de patru decenii. Anul trecut am vizitat România. Septembrie 2009! Ajung la Bucureşt, dornic de cultura românească. Prea multe spectacole nu am putut vedea deoarece încă nu se deschisese stagiunea teatrală. Bântuind prin capitală, în amintirea anilor tinereţii, cobor într-o după-masă de la Intercontinental – Piaţa Universităţii, pe fostul Bulevard 6 Martie, apoi o iau spre dreapta, pe Calea Victoriei către Piaţa Revoluţiei. Ajung la statuia „Ţepuşa cu cartoful înfipt în ea” – după cum este poreclită de cârcotaşi. Sincer să fiu, mie îmi place! În primul rând că e un fel de obelisc, şi toate capitalele care se respectă trebuie să aibă câte un obelisc. Vezi Washigton, Roma, Paris, Buenos Aires! Apoi, pentru că e lucrată îngrijit, cu talent, de către sculptorul Constantin Ghilduş. Dar cui îi pasă? Câinii latră, caravana trece… C-aşa-i la noi la români cu capra vecinului!

O iau spre Ateneu. Dau o privire lungă în zare spre hotelul Athenée Palace şi şoptesc în gând câteva versuri pe care le ştiam din anii studenţiei când eram stâlp de cafenea la braseria de la parter… „hailaatenepalaceundenouămultneplace!…” Apoi, dau un ochi pe acoperişul Palatului Regal să văd de unde şi-a luat zborul „neanicugeniulcarpaţilor”. Când să dau colţul de la Bibilioteca Centrală Universitară cu strada C.A. Rosetti… Bingo! Văd în dreapta mea, în piaţeta care se deschide de la parcul Ateneu până la restaurantul Cina, o scenă în aer liber şi o mulţime de scaune albe de plastic aşezate în ordine pentru a-şi aştepta spectatorii. Văd afişe, şi un ecran enorm de televizor plasma pe care rulau imagini explicative cu programul artistic al serii. Se desfăşura acolo Festivalul „George Enescu”, ediţia a XVIII-a. Ce minunată iniţiativă au avut organizatorii!

Neavând ce face, mă aşez pe un scaun mai marginal în aşteptarea spectacolului. În program în aceea seara: „Recital extraordinar Grigore Leşe”. Magnific. Aştept. Se adună lumea. Se ocupă toate scaunele, vine maestrul Leşe, ne uimeşte cu muzica lui arhaică… Superb spectacol! Mi-e sete. Mă scol şi mă duc la un chişc din apropiere să îmi iau ceva de băut. Întâlnesc la rând o doamnă cu o figură cunoscută. Moletă, pudrată, puţin ridată… cu buzele botoxate. Se uită şi dânsa la mine şi îmi zâmbeşte… O recunosc vag. Parcă seamănă la ochi cu „Nota şaişpe”. Îi spun „sărutmâna”… Răspunde la salut… E însoţită de un domn cu o figură constipată care mă priveşte de sus precum „Ţeapa lu’ Ghilduş”. Cucoana mă întreabă abia şoptit:
– Ce mai faci?
– Bine! Doamna Zizi?
– Îmi mai reţii numele!? Ai memorie bună! Ţi-l prezint pe soţul meu, doctorul…
– Încântat de cunoştinţă! îngâim eu… El, doctorul, niciun sunet, doar o grimasă laterală stânga! Mă gândesc că aşa trebuie să fie doctorii din România… blazaţi şi acri, suferind de sindromul „obeliscului”. Că deh, d-aia i-a făcut Dumnezeu „doctori” ca să privească de sus muritorii de rând…
– Nu te-am văzut de foarte mulţi ani. Pe unde îţi mai duci veacul? mă întreabă Zizeta.
– Prin ţările calde, distinsă doamnă, răspund eu.
– Şi cum e pe-acolo, cald?
– Da! Destul de cald…
– Ei, nu te mai plânge… Sunt convinsă că ţi-ai instalat un aparat de aer condiţionat sau un ventilator bun! De fapt, nu întotdeauna e nevoie de o „suflare” pentru a te răcori! Îşi ţuguie buzele şi suflă spre mine un jet de aer rece. Îmi face cu ochiul, îl ia pe doctoru’-’nţepat de braţ, care îmi spune un „la revedere” sec printre dinţi, şi ambii se îndreaptă spre scaunele albe. Desigur, doamna… legănându-se ca raţele, precum păşesc suratele balerine. De data asta însă, fără pas maiestuos şi fără pupic pe frunte… Cad pe gânduri copleşit de amintiri. În urechi îmi mai sună şi acum „…nu întotdeauna e nevoie de o suflare pentru a te răcori!”. Cu ce-oi fi greşit Doamne!?

Stan Patitu’ Jr.
octombrie 2010

S-ar putea sa iti placa si...

Pin It

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *