Vara in Bucuresti

Am primit pe mail impresia unei romance revenita vara in Romania, in Bucuresti, si cum eu am savurat fiecare cuvintel al parerii sale despre tara in care s-a nascut, va las si pe voi sa vedeti Bucurestiul prin prisma sa si va invit sa comentati pe marginea textului:

“În fiecare vară vin în România pentru două săptămâni. Și de fiecare dată am sentimentul că am plecat ieri. Realitatea mă contrazice însă. Schimbările de peisaj sunt abundente. Și cum cu multi ani în urmă am decis să văd mai degrabă binele – putin sau rar – decât răul covărsitor, mă declar multumită, e tot mai bine, se construieste enorm, sunt restaurante bune, tineri frumosi, masini scumpe, milioane plecati la lucru în străinătate care se întorc cu bani si îsi fac case, somajul e nesemnificativ, oamenii călătoresc, benzinăriile vând cărti, espresso si au toaletele curate, a reapărut speranta, lumea îsi vede de treabă dincolo de disputele jalnice ale politicienilor. Mai putin indulgentă sunt cu stâlcirea institutionalizată a limbii române chiar prin si cu ajutorul unor reprezentanti ai mass-mediei, cu apetenta pentru vulgaritate si înjurătura de fiecare zi care pare să fi ajuns monedă de schimb în relatiile cotidiene. “Altfel, sigur, e tot mai bine, dacă privesti din avion si vezi doar o parte a versantului” , îmi răspunde cinic o prietenă detinătoare de multe mosteniri, revendicări si recuperări, pe care entuziasmul meu la revenirile în tară o indispune, contrazicându-i viziunea catastrofică din care si-a tras mereu energia si din care a trăit suficient de bine, si înainte, si după…
“Probabil că în vreo zece ani s-ar putea vorbi de o Românie valabilă” , îmi spune un optimist.
“Nici vorbă de asa ceva!” , mormăie trist un artist pensionar…. “n-o să scăpăm niciodată de coruptie si sărăcie.”
Sunt cu mintea de partea optimistului si cu inima alături de artistul acrit. În fond, suntem într-un loc al paradoxurilor si întretăierilor de drumuri, oscilând între lamentatie si bravadă, între fatalism si utopie, sărind cu usurintă din tragedie în farsă, găsind mai la îndemână băscălia si derizoriul decât orice formă de a ne lua în serios si a căuta solutii, ne trezim ba victime, ba procurori nechemati, mari iubitori de scenarii care să ne scuze neputinta, talentati cât să facem din suspiciunea de a nu fi recunoscuti pe măsură sofisticate teorii ale conspiratiei. Cei care se lamentează cel mai mult pe tema destinului nedrept de a fi ignorati de marile culturi ori nerăsplătiti pe măsura talentului, sunt de multe ori cei care evită confruntarea internatională si preferă să rămână profeti în satul lor. Născuti poeti si manevrând admirabil metafora, vom afla mereu calea de supravietuire, mă consolez sub privirile mustrătoare ale prietenei mele care îmi spune că nu mai crede în nimic dar se duce în fiecare duminică la biserică.
Paradoxurile se înmultesc de la an la an si probabil sunt mai vizibile pentru cel ce trăieste afară: intelectuali de marcă fac apeluri patetice de înregimentare sub vreo pulpană politică protectoare, în contradictie profundă cu nazurile elitiste cu care păreau să-i fi sedus pe multi; în timp ce tara se emancipează si merge înainte, cei mai retrograzi par a fi rămas tocmai politicienii; desi toată lumea se plânge de lipsă de bani, salarii mici, preturi ridicate la benzină, mâncare etc, numărul masinilor sufocă orasele, iar restaurantele sunt pline în orice zi a săptămânii. Ne salvează doar economia subterană, îmi explică o vecină din blocul unde mi-am păstrat apartamentul si pe care Primăria va trânti în curând o bulină rosie. Se plânge de pensia ei de mizerie si mă invită în schimb să-i văd „mândretea de casă” de la Voineasa cu termopane si put de mare adâncime (între timp am descifrat misterul putului, nu si al masinii Volvo pe care o conduce fiul ei, chelner la unul din restaurantele de lux).
Bucurestiul trăieste cu sigurantă o agitate aparte, există o tensiune a străzii, febră în aer, bărbati grăbiti si importanti, fete frumoase care după cum se îmbracă nu stii niciodată ce sunt, claxoane, frâne si ambreiaje nervoase, înjurături suierate, un puls intens care pare să ascundă mize puternice dar misterioase. Dacă în New York mă simt în control si degajată, în Bucuresti sufăr un soi de regresie, încurajată si de faptul că mi se repetă la tot pasul : tu nu mai stii cum e aici, tu nu întelegi, la noi e altfel, si în general mi se spune ce nu trebuie să fac, în ce taxiuri să nu mă urc, unde să nu schimb bani, ce restaurante să evit, cum să-mi protejez portofelul si celularul, pe cine să nu întâlnesc, ce să nu cred din ceea ce văd sau în ce cheie să citesc situatii, declaratii, grupuri de influentă. Pare să existe ceva, altceva în spatele fiecărui lucru, ti se lasă impresia că realitatea ar fi dublată de o alta, numai de ei cunoscută. Mă trezesc timorată si provincială, orice rostesc este imediat contrazis de zâmbete ironice superioare adresate naivitătii mele. Nu poti admira pe nimeni si nimic căci descoperi că nu e cine sau cum ai fi crezut. Dar si dacă îti manifesti îndoiala asupra vreunei valori de moment declarată bun national risti aceleasi discursuri moralizatoare si clarificări ultimative.
Canicula si traficul infernal tind să compromită vara bucuresteană din imaginatia mea. Traversez cu grijă. Nu trebuie să mă prevină nimeni că strada a devenit un risc. Nici pe trotuare nu e mai bine, nu poti trece de masinile parcate până în zidul caselor (în fată la Balthazar un Porshe stă bot în bot cu un Bentley). Mă urc într-un taxi după ce citesc înainte cu atentie pe usă tariful, asa cum am fost instruită. Îi spun adresa si soferul se năpusteste în intersectie de parcă am pleca la război. Instinctiv, dau să-mi leg centura si mâna lui mă opreste autoritară: “Ce faceti, doamnă? Păi cu mine în masină, se poate?!”
“Credeam că e obligatoriu, că vă amendează dacă…”, mă scuz cu voce moale.
“Pe Mine? Cine să mă amendeze, hotii ăstia? Fiti doamnă serioasă, nu vedeti ce e-n tara asta?”
“Văd, dar asta nu ajută…”
“Mie-mi spuneti ?! Trăim în junglă, vă spun eu!”
Rămân cu centura de sigurantă agătată în aer si nu îndrăznesc să o prind de teamă să nu-l supăr. Șoferul fumează cu mâna scoasă pe geam si de fiecare dată când depăseste la milimetru câte o masină mi-e teamă să nu i-o zboare. Alege niste scurtături si în timp ce ne zgâltâim vertiginos, devine tot mai congestionat si nervos, nu din cauza gropilor si denivelărilor la care pare să fi ajuns imun, ci pentru că îmi face o sinteză critică la zi a situatiei politice care îl înfierbântă peste măsură. Jargonul este si el pe măsura grozăviilor prin care, în viziunea soferului, trece tara. Dau din cap din când în când, circumspectă, încercând să-mi dau seama cât mai avem până la destinatie. Între două semafoare mă lămureste si că americanii si-au dărâmat singuri turnurile pentru a intra în Orientul Mijlociu să ia petrolul sa le facă pe plac evreilor. Trecem pe lângă o biserică, lasă volanul si îsi face câteva cruci, urmate la scurt timp de două înjurături grosolane la adresa unui Tico care ne blochează cursa. Ajungem. Plătesc. Cobor. Masina zvâcneste spre atacul următor. Respir. O stradă cu case vechi boieresti. Liniste, miros de tei amestecat cu soc si caprifoi. Tufe de lămâită. Un câine blând mă priveste din spatele gardului.”

S-ar putea sa iti placa si...

Pin It

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *