CUM POTI SĂ FACI O PNEUMONIE DE VARA

Launceston, Tasmania, Australia, 22.02.201… Plină vară în Emisfera Sudică Terestră. Afara e cald! Ard pădurile în statul Victoria… la doi paşi de noi peste Strâmtoarea Bass. Peste 200 de morţi. Azi, aici iar sunt peste 35 de grade Celsius! Te duci în oraş, că ai treabă… Grasuţ! Suferi de caldură precum alţii, sau poate mai tare! Parcă te-a vărsat cineva cu ciorbă pe tot corpul! Transpiri şi abia aştepţi să ajungi acasă… Home, sweet home! Cool home! Intri în casă, te repezi la frigider, dai pe gât două pahare de apă reeeece, după care apeşi butonul aerului condiţionat! Programat: cool 21 de grade Celsius. Dai jos „textilele” şi te duci să faci un duş! Intre timp fredonezi un pic de „Mambo Number Five”. În camera de baie garantez că poţi cânta mai frumos decât Lou Bega! Termini duşul… vesel şi bine dispus! Ah, ce răcoare, ah ce mambo! Te aşezi la computer şi începi să butonezi… În spatele tău parcă toarce o pisică! E Fugitsu, aparatul de aer condiţionat! Toarce că e „Inverter”… Aparatu’ drakului te bate în spinare, şi încet, încet… te învăluie frigul! Te răceşti, dar şi răceşti fără să simţi, fără să-ţi dai seama! Unde? La plămânei! Perfid aparat! Lua-l-ar naiba să-l ia!

Spre seară începi să ai dureri de spate. Cin’ le bagă în seamă! Apoi noaptea transpiri ciudat şi abundent. Mai ales în partea de sus a corpului! Ei, o fi de vină tot căldura! Mă trezesc… tricoul de dormit – ud leoarcă. Îl schimb cu unul nou curat şi uscat. Dinţii îmi clănţăne puternic. Mi, mi, mi-e frrrrrig! Mi-e frig! Tare frig. Mă acopăr şi pe cap şi adorm. Visez ca sunt un urs polar care stă pe bachiză la soare. Pieptul mi-e cald, iar spatele reeeece!

A doua zi te simţi cam fără vlagă… Spatele te doare, ochii-ţi sunt cam injectaţi… Iar tu eşti aidoma unei batiste ude uitată în buzunarul de la pamtaloni.
– Auleo, ce-o fi nevasto, ce-o fi!
– Ei, lasă, fii bărbat, spune dânsa uitându-se încruntată la mine. Poate n-ai dormit ca lumea! Nu vezi dragă ce călduri vin dinspre nord peste strâmtoare! Parcă clocoteşte şi apa mării!
– Aşa e mamă! Mai ard şi acum pădurile din jurul Melbourne-ului.
– Du-te dragă şi ia o aspirina!
Ma duc, o iau – iau două… că d’aia-s bărbat, transpir şi mai tare… şi nu trece de loc.
– Au! Începe să mă doară în zona rinichiului stîng! O fi rinichiul sau nervu’ sciatic? Cine ştie? Parcă mă doare şi inima, nu numai spatele! Auleo, n-o fi vreun preinfarct? Noaptea iar vine cu sudori… şi cu febră. A treia zi la fel! Şi nopţile sunt tot umede, adică transpirate. Ce naiba o fi?
– Fii bărbat, o să treacă! parcă se aude o voce din bucătărie…
– Sunt mamă, sunt…, răspund cu o grimasă.
A patra zi, nu-mai-pot! Mă doare! Mă dor… toate cele. Gata, predau bărbăţia şi mă duc să mă confrunt cu medicul de familie! Ajung la cabinet. În sala de aşteptare găsesc vreo cinci nefericiţi. Stau cuminte şi aştept la rând făcându-mă că citesc o revistă luată de pe măsuţa de lângă acvariu din s.d.a. (sala de aşteptare). Pic, pic, pic! De pe frunte mi se preling picaturi care cad pe revistă. Pic, pic, pic… Picătura românească! Trece o oră jumate de aşteptare… Medicu’ palid iese din cabinet, blazat, obosit, plictisit, sau poate bolnav şi el:
-Who is next? (Cine e următorul?)
-Mi, mi! (Me – adica „eu” în engleză)
-Hello Stanley! Ce problem aveţ’?
Medicul meu vorbeşte vreo şapte limbi, printre care şi puţintel româneşte. Mi-a povestit că în urmă cu mulţi ani a făcut un an de studenţie în Ţara Epocii de Aur. Îi place să converseze în romglish! Încep să-i povestesc despre mine, de iliada, odiseea:
-Păi, pe-un picior de plai, pe-o gură de rai… Bla, bla, bla… şi ale vaiete mioritice… Mă doare spatele… şi aici! Şi aici! Şi rinichiul, şi inima, şi ficatul, şi vezica biliară şi burta. Au!
-Eşti cam grăsuţ. Maybe mâncat ceva şi făcut indigestion. You look cam palid. Rog scos limba! Fă „Aaaa”! Nu muşca spatula, pliz!
– Aaaaaaaa!
– Gât roşu, limba alb! Uite, dau la tine prescription să cumperi panadol, iar Monday morning duci frumos şi faceţi analiza sânge… Pliz nu mânca nimic before! O să fie bine! Dacă nu simţ’ okay dă-mi un phone şi vin văzut la tine acas’.
-Bine! Multumesc dom’ doctor! O să vă sun…
-Okay, bye, şi spus la soţia tău să nu facă la tine aşa mâncărimi bune că ai pus în greutate.

Mă întorc acasă deprimat şi fără vlagă! Nevasta mă întâmpină cu:
– Ce ţi-a spus doctorul?
– Că o să fie bine… şi să nu îmi mai faci mâncărimi bune!
– Pardon?
– Mâncăruri bune…
– Aaa! Asta a zis!? Hi, hi, hi, ce simpatic!
Mie nu pre îmi arde de glume. Înghit două panadoale forte şi mă mai liniştesc puţin. Seara însă, mi-e din ce în ce mai rău… Simt că-mi arde la tot trupul! Îmi iau temperatura! 39 grade Celsius! Wow! Ora 22:20. Prea târziu să chem doctorul la domiciliu!
Ma duc în bucătarie şi mai înghit două panadoale. Transpir tare, dar nu îmi trec durerile de spate şi cele de la rinichi, ficat, splină, maţe, apendic, plămâni, fiere… Fiara naibii!
Mă duc să mă culc! Mi-e cam rău, mă dor capetele plămânilor… Îmi hârâie şi pieptul!
Adorm cu greu şi mă trezesc de căteva ori „lac de apă”. Mă schimb în haine uscate şi incerc să moţăi cum pot…

A doua zi aceeaşi stare! Aceleaşi furci caudine prin care trebuie trec! Parcă mă trece şi o ameţeală! Îi spun soţiei că simt că o aşa stare de rău cum nu am avut niciodată în viaţă! Mă mângâie, se uită în ochii mei cu compătimire, mă şterge pe frunte cu un şerveţel şi mă întreabă dacă nu ar fi mai bine să chemăm salvarea.
– Nuuu!
Îmi face un ceai… Parcă mă simt mai bine… Pe naiba! Ma culc şi nu visez de loc cu îngeraşi… Mi-e rău… Aş chema salvarea, dar mâine am o mulţime de lucru la calculator, apoi poimâine e luni şi m-a trimis doctoru’ să îmi fac analizele! Ma doare rău ficatu’ şi splina! Tare! De două zile nu am ieşit afară… Ei, unde? Acolo! Sunt constipat! Fac pipi închis la culoare! Mă doare şi capu’! De fapt ce nu mă doare? Mă dor toate! Simt că am să morrrrrrrrrr! Nu mai pot! Auleo, dacă am cancer! Brrr! Îmi iau temperatura. Tot 39 grade C. Doamna cu „mâncărimile bune” uită de „fii bărbat” şi pune piciorul în prag!
– Gata, vrei, nu vrei trebuie să chemăm salvarea…
– Bine iubito, cheam-o!
Sună la „000”. Că aşa e la noi numărul telefonic de urgenţă… Trei de zero! Cu unul mai mult ca la toaletă! Operatoare întreabă ce serviciu vrem.
-Ambulance service please, ambulance! (Ambulanţa vă rog!)
-Just a momment! (Stai aşa!)
-Ambulance service! Your name, address an your date of birth. (Serviciul de ambulanţă! Numele, prenumele, adresa şi data naşterii…”
-My name is… S…
-What’s your problem? (Care ţi-e baiul?)
Îi spun şi dânsei Mioriţa, Iliada şi Odiseea şi temperatura inregistrată pe termometru.
-OK. Please wait. An ambulance will be there soon. Bye! (Aşteaptă te rog. O maşină va fi acolo în curând… La revedere!)
Nu după mult timp aud sirena ambulanţei! Trecuseră cam zece minute de când vorbisem cu operatoarea. Bate cineva la uşă!
-Who is there? (Cine-i acolo?) Sper că nu lupu’!
-The ambulance team… (Cei de la ambulanţă…)
– Oh, God, au venit să mă ia… să mă duuuucăăăăă! De când sunt aici, la capătul lumii, nu am fost niciodată pacient la vreun spital… Nu mă lăsa nevastoooo!
– Iar începi? Fii bărbat!
– Sunt mamă, sunt! Că dacă în asta stă bărbăţia atunci îmi vine să-mi bag picioarele-n…

Şi dusu-m-au, culcat pe pat în maşina salvării! Bărbat 100%! Cu sirene… cu tămbălău şi viteză. Între timp iar m-au întrebat „cum îmi zice”, mi-au intocmit o fişă, mi-au luat temperatura, m-au inţepat în mâna dreaptă, ancorându-mă la un aparat de perfuzii. Ajungem la (un) spital. Mă descarcă! Repede-repede, aleagă doi ambulanţişti (brancardieri nu-mi prea vine să zic!!! Ştiţi voi de ce…), împingând patul pe rotile în care eram culcat… spre un fel de cameră de gardă, sau de triaj… Într-o clipă apare un tinerel cu ochi oblici, îmbrăcat într-un halat alb şi mă intreabă de sănătate… Cred că era medic!!! Îmi spune să mă dezbrac… Mă întinde pe pat şi începe să mă consulte centimentru cu centimetru… Frig al naibii! Aşa simţeam eu! Îmi clănţăneau dinţii mai ceva decât o mitralieră AKM.

Poc-poc… cu degetele pe unde i-am arătat eu că mă doare. Desigur că mă ascultă şi cu stetoscopul. Brrrr… ce mâini reci avea când mi le punea pe spinare. Îmi spune să respir ritmic, tare… Pufăi ca o locomotivă. În sfârşit scap din mâinile lui… Mi se dă un fel de halat de culoarea vântului turbat pe care trebuie să-l îmbrac cu nasturii-n spate. Apoi mă trimite să îmi fac o radiografie la plămâni… Desigur nu pe picioarele mele, ci tot pe rotile… Nu, nu pe patine cu rotile! De data asta într-un scaun cu rotile împins de o bătrânică… Atât de bătrânică încât îmi vine să cred că o fi vreo soră medicală uitată de Abel Tasman pe aceste meleaguri. Dar să ştiţi că… împingea bine băbuţa! Ajungem la raze! Mă ia în primire o cucoană foarte milităroasă: „Stai aşa! Pune mâinile aşa! Lipeşte pieptul…” „Criiiiiii…” face aparatul de skanare! Iar mi-e tare frrrrri…g în continuare. Dârdâi mai abitir ca actorul Puiu Călinescu în rolul lui Gerilă din filmul lui Gopo „De-aş fi… Harap Alb”.

Pe drumul de intoarcere la camera de gardă a junelui medic încerc să o trag de limbă, despre rezultatul de la raze, pe venerabila doamnă… lăudându-i vitalitatea cu care împingea căruţul lu’ mandea. Pauză totală! Îmi spune doar că voi afla de la doctor ce am. Aici pacienţilor nu prea li se face multă cultură medicală. De ce? Păi să nu mănânce pâinea doctorului! De obicei ţi se spune că „eşti bolnav”, eventual „denumirea bolii”, ţi se prescrie o reţetă şi direcţia farmacie… care îţi eliberează medicamentele. Acasă în România, tot omuleţul de rând ştie medicină şi pune diagnostice mai abitir ca un specialist. Aici, nu! Şi nici acces la medicamente fără reţetă nu ai parte pentru a te trata singur… Aşa că am lăsat distinsa doamnă să îşi păstreze tăcerea profesională şi să îşi facă meseria de transportor blindat cu cavitatea bucală închisă. Iar eu… mi-am continuat ritmicitatea clănţănitului, de data sta mai abitir ca o maşină de cusut Singer neunsă!

Ajungem la tânărul Hipocrates cu ochi oblici. Verdictul: p-n-e-u-m-o-n-i-e! Pneumonie bronhică lobară superioară! Condamnarea: O săptămână pe patul de spital, perfuzii trei zile, antibiotice introduse cu seringa în muşchii mei fesieri… Vai de ei! Supraveghere medicală 24 de ore şi desigur „mâncărimi bune”. Somn mult, odihnă, nu computer, nu muncă… ce mai, trai pe vătrai! Totuşi după cinci zile mi-au redus pedeapsa şi m-au trimis acasă… de data asta fără salvare! Acum sunt bine, nu mai mi-e frig, nu mai clănţăni… şi nu mai dau drumul al aparatul de aer condiţionat… Mai bombăni totuşi din când în când, vorba lui nenea Iancu: „Căldură mare, mon cher!”… „Mă, ce căldură…” Oare cine zicea asta? Tanţa sau Costel?

SPJr
Launceston, Tasmania
februarie 201…

S-ar putea sa iti placa si...

Pin It

One thought on “CUM POTI SĂ FACI O PNEUMONIE DE VARA

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *